Florentin Țuca – „Istoria Abuzurilor: Noaptea Arestului” (episodul 2)

Articol preluat de pe blogul www.florentintuca.ro

(după Ziua percheziției)

Toată ziua de 10 decembrie m-am gândit la deznodământul zilei anterioare și la ce i-au făcut.

L-au ridicat” cu mascații pe la opt seara, l-au urcat într-o dubă alături de alți viitori colegi de suferință, l-au încătușat, l-au plimbat ritualic prin fața camerelor TV ca să aibă și poporul repriza zilnică de circ, l-au trimis la interogatoriul nocturn și, pe la patru dimineața, l-au întemnițat alături de un violator și de un traficant de droguri.

Episodul 2

Noaptea arestului

Pe serpentine

Când am plecat înspre Brașov, era încă lumină. Florin anticipa că audierile vor începe pe seară și se aștepta la dezbateri lungi, așa că trebuia – zicea el – să mă înarmez cu răbdare. Mă arătam cam neîncrezător și-mi spuneam că astea or fi avertismente tipice penalistului, întotdeauna dator să pună răul înainte.

Nu mă linișteau deloc premonițiile lui. Asta pentru că, în timp ce șofam, rememoram ziua precedentă ca pe un coșmar care se arăta prea dur ca să aibă legătură cu realitatea, cu dreptatea și cu justiția statului de drept și mă încurajam că drumul meu la Brașov o să fie dus-întors, dus-singur, întors-cu Robert înapoi.

Când am intrat în Predeal și-n noapte, a început să plouă-ningă. Un soi de „lapoviță și ninsoare” care nu știa să definească precis „starea vremii”. De altfel, nici starea mea nu putea fi definită cu exactitate: amărăciune și revoltă, consternare și furie, speranțe și temeri, niște emoții-serpentine agitate de serpentinele Predealului, în acord cu mișcarea agitată a ștergătoarelor de parbriz.

Ședința de judecată a început pe la șapte seara, cred. Curtea de Apel era aproape pustie, păzită doar de câțiva jandarmi politicoși la intrare, care m-au crezut pe cuvânt că am legitimație validă.

Când am intrat, m-am scuzat din priviri pentru întârziere, doamna judecător mi-a primit, concesiv, scuzele, am lăsat în stânga mea boxa în care erau așezați învinuiții, m-am făcut cât de mic am putut ca și cum treceam pe sub fasciculul proiectorului de cinema și m-am așezat în banca din rândul doi, lângă Ileana.

Încă neconectat la discursurile publice aflate în stadiu de preparative procedurale, prima grijă a fost să mă conectez la starea lui Robert. El era în boxă, alături de ceilalți împricinați. Căzut, palid, împovărat de acuzații aberante, umilințe, zbucium și nesomn. Nu mai țin minte dacă în acel spațiu al „rușinii” și „stigmatizării” el purta sau nu cătușe, dar îl simțeam încătușat de întreaga atmosferă. A răspuns salutului meu cu o privire debusolată, obosită și pe-loc-înlăcrimată.

Depășise de mult cele 24 de ore  ale unei „rețineri” care să se încadreze în durata legală. Da-n fond, cine se mai gândea atunci la principii constituționale și prezumții de nevinovăție și termene limită de privare de libertate, câtă vreme constituția vremii se scria în piață și-n norme precum „fără penali”, „corupția ucide” și „DNA- să vină să vă ia”? Prin urmare, în lumina acestor norme și a interpretării lor stradale, Robert, suspect fiind era, deci, „penal”, iar „penal” fiind era, deci, „corupt” și, „corupt” fiind era, deci, „ucigaș” și, „ucigaș” fiind, era, deci, bun de plimbat ca trofeu în fața camerelor TV și bun de „luat”, fie chiar pe-o durată nedeterminată. Iar dacă am fi încercat s-o „determinăm”, încercarea asta ar fi fost un deplasat și aberant „chițibuș avocățesc”.

Mi-am abandonat protestele din gând și m-am reconectat la procedură. Conform căreia ceea ce urma să se întâmple era analiza propunerii DNA de trimitere a lui (și a celorlalți suspecți) într-o preventivă închisoare de 30 de zile.

Civilul ține-n loc penalul

Asistam la dezbateri cu inima strânsă, dar simțeam că parte din strânsorile cordului sunt semne de bine, date de principii procedurale. De exemplu, că arestarea preventivă a unui învinuit poate fi dispusă de un judecător doar în mod excepțional și doar dacă sunt îndeplinite anumite condiții prevăzute de lege. Pe urmă, că privarea de libertate se poate realiza doar dacă există indicii rezonabile că respectivul suspect a comis o infracțiune și dacă, separat de acest indicii, omul este acuzat de mari nenorociri (crime, violuri, tâlhării, trafic de droguri, terorism etc.) sau prezintă alt tip de „pericol social” (vrea să distrugă probe, vrea să fugă de anchetă sau vrea să pună bețe-n roate demersurilor judiciare). Cu aceste principii în minte, mă încurajam să fiu optimist și-mi ziceam că ceea ce trebuie să cerceteze judecătorul „de drepturi și libertăți” (repet, DE DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI) este dacă cererea de arest preventiv formulată de procuror are la bază indicii rezonabile că învinuitul a comis o infracțiune pentru care nu poate fi anchetat în stare de libertate întrucât prezintă un „pericol social”.

Astea erau premisele pe care juristul din mine le avea în minte când, instalat în băncuța din rândul doi, s-a amplasat pe deplin și în context, așteptând dezbaterea despre „pericolul social” pe care „criminalul” Roșu îl întruchipa atunci, 10 decembrie 2015, la opt ani distanță de la pretinsele „nenorociri” și „infracțiuni”. Eram chiar curios să văd cum poate cineva să probeze că al meu partener, după ce și-a exercitat profesia în acest interval de opt ani fără să fi generat suspiciuni de vreun fel și fără să fi fost acuzat de abuzuri ori comportament antisocial și după ce, cu o zi înainte, cooperase fără nici o crâcnire în predarea documentelor solicitate în cadrul percheziției, devenise brusc „pericol public”.

(Paranteză: în momentul ăsta sunt tentat să consult toate documentele vremii – încheieri, ordonanțe, depoziții. Dacă aș face-o, aș puncta mai bine la capitolul rigoare. Prefer să dau credit memoriei mele afective și să rememorez onest ce-am simți atunci ca jurist și, mai ales, ca prieten și partener al lui.)

Între timp, apăruse și Sorin. N-am mai avut răbdare să aștept, coane, trebuia să fiu alături, în seara asta o să-l luăm acasă. Și și-a pus pălăria udă pe băncuță (m-am uitat pe fereastră, ningea de-a binelea), palmele-n poală, ochi și urechi, ssssst.

Iar ceea ce a urmat a fost un film de juridică groază care a rulat până la patru dimineața. Iar așteptările mele cum că dezbaterea va fi despre exigențele procedurale ale arestării unui om și condițiile de care pomeneam mai sus au fost simple aspirații în vânt. Nu, dezbaterea în cauză nu a avut deloc de-a face cu rigorile unei analize tehnice despre regulile procedurale de limitare a drepturilor și libertăților constituționale. Ședința aia a fost un halucinant talk-show despre cum prințul „nu avea drepturi de moștenitor”, iar hotărârile judecătorești definitive care confirmau aceste drepturi erau „eronate”, despre cum Robert trebuia să „știe” că ele-s „greșite”, despre cum terenurile „de retrocedat” erau în intravilan (sau în extravilan, nu mai știu), despre cum comisia de retrocedare n-a aplicat corect Legea fondului funciar ori că legea însăși era stricată, despre cum latura terenului din stânga era de 51 de metri și nu de 49 și, tot așa, despre un milion de non-sensuri care nu aveau nici o legătură cu dreptul lui Robert Roșu de a fi și de a rămâne liber, conform Constituției. A fost un talk-show în care nu s-a văzut pădurea de copaci întrucât întreaga dezbatere gravita în jurul unor ecuații de drept civil a căror soluție, tranșată cu opt ani în urmă, n-ar fi trebuit să aibă nici o relevanță cu privire la anchetarea lui Robert în stare de libertate sau de arest.

Era o constatare valabilă și pentru ceilalți învinuiți, evident. Unii dintre ei, precum Dan sau Lucian, nu avuseseră nici măcar o legătură cu acele ecuații de drept civil ori vreo implicare în finalizarea lor. În plus, sărmanul Lucian apăruse în respectiva poveste prin 2013, cred, mult după consumarea evenimentelor suspectate de acuzatori ca „dubioase”.

Cătușe în direct

Undeva după miezul nopții, înainte de audierea învinuiților și de declarațiile lor finale, am ieșit într-o pauză. Că ei erau sau nu încătușați în boxă, repet, nu sunt sigur. Cert este însă că, la ieșirea din sală, cătușele le încolăceau încheieturile ca accesoriu obligatoriu, întru deplina siguranță și securitate a mediului înconjurător.

Mi-amintesc de acea pauză pentru că în ea îl revăd pe camaradul meu așezat pe o bancă, Sorin lângă el îmbărbătându-l, iar eu punând scena asta în cuvinte pe care să le trimit, prin e-mail, colegilor din firmă care așteptau vești proaspete de la fața locului. Zicându-le atunci că fotografia asta este cea mai tristă din istoria parteneriatului nostru: Roșu, încercănat, palid și vlăguit, privindu-mă resemnat și cerându-mi din ochi să-i explic de ce?, ridicându-și mâinile încătușate doar cât să verifice dacă simte greutatea metalului și realitatea experienței; alături de el, Vlădescu, cu suflet cu tot, consternat, neputincios, dar convins că eroarea asta se va repara curând.

Nu mai țin minte foarte multe detalii din audierea lui, dar știu că reluarea întrebărilor referitoare la „legalitatea” unor hotărâri judecătorești irevocabile, la regimul intravilan sau extravilan al unor terenuri, la validitatea unor certificate de moștenitor și la alte teme de drept succesoral sau imobiliar m-au făcut să abandonez statutul de spectator și să intervin ca avocat. Asta ca să insist că obiectivul acelei ședințe de judecată era nu o dezbatere succesorală sau elucidarea unor teme de drept civil, ci evaluarea „pericolului social” al unui avocat care este chemat spre arest la opt ani de la finalizarea misiunii încredințate de client.

Iar ultima parte a pledoariei -țin minte perfect- a fost chiar citirea mesajului pe care-l trimisesem colegilor din firmă în timpul dezbaterilor și pe care, azi, l-am recuperat din arhiva electronică: Dragi prieteni, asist la audierea camaradului Robert. Vă jur, cu emoție și cu mândrie, că este IMPECABIL! Coerent, articulat, riguros, nuanțat și, peste toate, nevinovat și demn. Îi transmit solidaritatea voastră pe care m-am bucurat s-o pot simți zilele astea. Dacă nu va fi eliberat în noaptea asta, îmi va fi rușine toată viața mea că sunt jurist (și) român.

A doua zi pe la prânz, în așteptarea deciziei, mi-amintesc că, vreme de-un ceas, am bătut o cărare de treizeci de metri, du-te-vino, prin zăpadă. Dintr-o mai veche superstiție care, în cazul lui Robert, nu s-a confirmat: decizia finală a fost de arest la domiciliu. Auzind de ea, am simțit că-mi cade ceru-n cap. La scurt timp după căderea cerului, m-au sunat confrații penaliști ca să ne felicite. Din perspectiva lor, întreaga audiere era proba indubitabilă că hotărârea asta avea aura unui imens succes: „sistemul”, care era sigur de soluția arestului la pușcărie, fusese, prin decizia „arestului la domiciliu”, parțial învins.

(va urma)

Trimite mai departe

Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor.

Sunt de acord