Av. Silvia Uscov: „Justiția a cui este…?”

Am citit cartea intitulată „900 de zile de asediu neîntrerupt asupra magistraturii române. Ghid de supraviețuire”, apărută ca urmare a colaborării dintre Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și Fundația Konrad-Adenauer-Stiftung (nu cunosc rolul fundației în această colaborare, posibil să fi finanțat apariția cărții în limbile română și engleză la o editură prestigioasă).

Plecând de la titlu, interesant e că, la o căutare din întâmplare pe Google după cuvintele „900 de zile asediu”, nu am putut să nu remarc numeroase link-uri referitoare la cele 900 de zile de asediu ale Leningradului din 1941.

Dacă ne uităm mai departe la autori, observăm că, printre judecători și procurori cunoscuți pentru activism și/sau probleme diverse, mai regăsim un fost ministru al justiției, pe dna Ralucă Prună, rămasă cunoscută mai degrabă pentru afirmația sa că „drepturile omului sunt un lux”, sau pe dl Dan Tapalagă, jurnalist, a cărui intervenție prefațează ceea ce poate regăsi cititorul în cuprinsul cărții.

În fapt, această carte este un „rechizitoriu” moral, disciplinar (cel puțin) față de doamnele judecător Dana Gîrbovan, Lia Savonea, Nicoleta Țînț, Evenina Oprina sau Gabriela Baltag, dar și față de conducători de parchete, unii dintre ei încă în funcție, cum ar fi dna procuror Gabriela Scutea.

Când termini cartea ajungi să îți pui întrebarea: „Justiția a cui este…?”.

Nu poți să nu observi că s-au conturat clar două facțiuni în cadrul autorității judecătorești, care se presupune că ar trebui să asigure o justiție egală pentru toți. Fiecare dintre facțiuni își atribuie adevărul și înfăptuirea justiției în mod onest, legal, drept și afirmă despre cealaltă că reprezintă minciuna și servește intereselor unor infractori.

La fel, fiecare facțiune are adepții ei printre cetățeni. Mulți săraci și/sau cu o educație precară (care nu se măsoară în numărul diplomelor), masa de manevră perfectă. Normal, cel care îți arată dușmanul în lupta anti-corupție și îți promite că îl stârpește prin orice mijloace și cu orice cost este preferat. Cel care îți spune că poți atinge același obiectiv, dar trebuie să muncești mai mult pentru asta, adică trebuie să fii atent și la drepturile dușmanului (adică în antiteză cu „prin orice mijloace și cu orice cost” și fără mai degrabă a-i califica faptele, decât persoana), este privit cu circumspecție, de parcă ar fraterniza cu acesta.
Justiția nu se poate face decât fără „fair-play” (noțiune „autonomă”, însemnând respectarea drepturilor cetățenești) în opinia unora.

De asemenea, mai este și cu un pronunțat caracter subiectiv, mult peste limitele admise de lege, astfel încât nu e „Justiție”, ci e justiția mea, justiția ta, justiția altuia. Între cetățeni egali în fața legii, fiecare este judecat după alt standard, și nu mă refer aici la analiza unei situații concrete sau circumstanțe atenuante sau agravante ce permit o altă măsură.

Cele 3 puteri în stat au fost gândite constituțional să se controleze reciproc, astfel asigurându-se echilibrul, iar președintele țării să aibă rolul de mediator în caz de conflict politic între cele 3 puteri sau între stat și societate (motivul principal pentru care ar trebui să fie apolitic pe perioada desfășurării mandatului, așa cum prevede Constituția). În cazul unui conflict juridic de natura celui în care cel puțin două autorități publice își asumă sau își declină competența cu privire la o anumită chestiune concretă, Curtea Constituțională are la dispoziție instrumentul de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională.
Spre deosebire de puterea legislativă sau de cea executivă, în ceea ce privește puterea judecătorească avem de-a face cu profesioniști, nu cu oameni politici.

Încrederea în justiție tocmai de aici rezidă, din profesionalism, nu din activism politic. Pe de altă parte, este de înțeles situația în care ideologia, înțeleasă în acest context ca mod de a vedea societatea și relațiile dintre cetățeni și dintre cetățeni și stat, pe care un profesionist o îmbrățișează, îi influențează și modul în care interpretează un anumit text de lege.
Dar judecătorii, cel puțin, au la îndemână instrumente juridice cu care pot corecta derapajele celorlalte două puteri, pot invoca chiar și din oficiu anumite chestiuni de natură juridică și au și făcut-o atunci când le-a servit interesul.

De aceea nu am înțeles și nu voi putea înțelege nici activismul politic, nici protestul atâta timp cât ai încredere în justiție și ai la îndemână mijloacele specifice într-un stat de drept.
Iar dacă nu mai ai încredere în justiție tu, ca judecător, și trebuie să protestezi pe scările Palatului de Justiție, atunci ar trebui să aibă încredere cetățenii? Ei de ce nu și-ar clama drepturile mai degrabă de pe aceleași scări decât într-o sală de judecată? Nu degeaba amintesc, căci judecători din facțiunea care a protestat pe scările Palatului de Justiție au pus la zid recentul protest al avocaților desfășurat în aceeași manieră, în urma condamnării colegului avocat Robert Roșu, și au sugerat că afectează independența autorității judecătorești în ansamblul ei împreună cu comunicatele Uniunii Naționale ale Barourilor din România.

Neîncrederea în justiție este alimentată și de neîncrederea în Curtea Constituțională a României prin prisma rapoartelor MCV, rapoarte întocmite urmând îndeaproape opiniile exprimate de una dintre facțiuni, care ar vrea să le acorde și o forță juridică superioară Constituției României dacă se poate.

Nu pot să nu amintesc aici de sesizarea CJUE de către Tribunalul Bihor din oficiu, care, mai voalat, încearcă să îndepărteze caracterul obligatoriu al deciziilor sale. Speța vizează un dosar în care ar fi trebuit sau nu ca interceptările realizate de SRI în perioada anterioară anului 2016 să fie excluse, ca urmare a Deciziei CCR nr. 51/2016 și analizei legalității acestor mijloace de probă în fața judecătorului de cameră preliminară după anul 2017.

Domnii procurori Bogdan Pîrlog și Sorin Marian Lia consideră că, în acest caz, a existat o presiune asupra dnei judecător Georgeta Ciungan („Exemplificăm folosirea procedurilor disciplinare ca instrument de intimidare, presiune sau represiune prin următoarele exemple” – pag. 195) faptul că „Inspecţia Judiciară a reţinut că abaterea disciplinară constă în: formularea de observaţii – în conţinutul întrebărilor adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene – cu privire la competenţa şi caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, punând în dezbatere aceste aspecte în scopul de evitare a unei sancţiuni disciplinare, dacă ar exclude aplicarea celor trei decizii controversate ale Curţii Constituţionale în cauza dedusă judecăţii.”.

Întrebarea sună, mai pe scurt, cam așa: cerinţele impuse prin rapoartele din cadrul MCV, inclusiv în privința abținerii intervenției unei curți constituționale, o instituție politico-jurisdicţionala, de a interpreta legea şi de a stabili modul concret şi obligatoriu de aplicare a ei de către instanţele judecătoreşti, competenta exclusivă atribuită autorităţii judecătoreşti?
De data aceasta o să las cititorul să își exprime opinia cu privire la validitatea sau oportunitatea unei astfel de întrebări, precum și la modul în care este perceput respectivul judecător de societate. De asemenea, dacă cititorul apreciază că un astfel de judecător face cinste robei pe care o poartă sau a fost întemeiată inițierea cercetării disciplinare.
Problema cu această carte nu este că ea exprimă opinia juridică a unei facțiuni din justiție, ci că, astfel cum am perceput-o eu (iar percepția este prin natura ei subiectivă), ei îi lipsește în cea mai mare parte conținutul tehnic, deși cred că pretenția autorilor a fost alta. Când crezi că intri într-o analiză juridică, începe un atac la o persoană sau la o putere a statului, cu extrase din presa vremii. Nu se încadrează nici pe stilul unei culegeri de istorisiri personale, ci am perceput-o mai degrabă ca pe un manifest politic.

Aș putea să redau aici o mulțime de pasaje toxice scrise inclusiv de judecători, dacă tot am făcut o selecție a acestora, dar nu aș vrea să vă răpesc șansa de citi această carte în integralitate pentru a vă forma propria convingere.

Dintre cele mai puțin toxice regăsim pasajul dlui judecător Ciprian Coadă, care nu înțelege rolul asistării martorului de către avocat, deși a existat o practică extinsă cu privire la audierea celui vizat mai întâi sub calitatea de martor și, deși nu prezenta prin acea declarație elemente care să conducă la schimbarea calității sale, era transformat imediat ulterior în suspect. Era o tactică folosită pentru extragerea de la acuzatul de facto a unor elemente incriminatorii în lipsa avocatului care ar fi putut sesiza aceste derapaje, între timp corectate, dar mult prea târziu pentru unii.

Pregătindu-mă de încheierea „recenziei” mele, o să vă mai ofer doar un extras din capitolul scris de dl Augustin Lazăr, fostul procuror general al PICCJ (pag. 102): „Drepturile inculpaților nu vor fi niciodată mai importante decât drepturile victimelor.”. O afirmație cu care sigur mulți profani ar fi de acord, dar care, pentru un profesionist al dreptului ce ar trebui să își amintească în fiecare moment de prezumția de nevinovăție măcar prin prisma reglementărilor europene care ne-au impus aplicarea ei efectivă, sună mai degrabă ca o condamnare a însăși ideii de justiție. Mi-a sunat ca atunci când fosta președinte a ICCJ, dna judecător Cristina Tarcea a afirmat că nu va pune niciodată semnul egalității între procuror și avocat. Câteodată nu e nevoie decât de o afirmație pentru a te conecta la sistemul de gândire al unei persoane.

Drepturile tuturor sunt importante, ale inculpatului, ale victimei, ba chiar și ale condamnatului care și-a pierdut prezumția de nevinovăție odată cu hotărârea definitivă, la fel ca ale oricărui cetățean al acestei țări. Pentru că, dacă nu respecți drepturile unei categorii, de ce aș crede vreodată că vei respecta drepturile altei categorii? Mai ales când ești cel aflat în poziția de a schimba oricând statutul unei persoane din cetățean sau victimă în inculpat.
Iar acest lucru trebuie să fie înțeles nu numai de un profesionist al dreptului, ci de orice cetățean. Aceasta este adevărata educație juridică pe care ar trebui să o promoveze unii dintre semnatarii capitolelor din această carte, care își arogă această misiune de educație.

În final, ca să încerc un răspuns la întrebarea din titlu, probabil că Justiția este a nimănui acum pentru simplul fapt că mulți dintre noi, ca beneficiari de drept, am uitat să o revendicăm…

Citește întreaga postare aici!

Trimite mai departe

Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor.

Sunt de acord