Ce-am avut și ce-am pierdut: certificatele de naștere

Articol preluat din QMagazine!

A trecut o săptămână de când Înalta Curte a publicat motivarea deciziei de condamnare a avocatului Robert Roșu. O săptămână în care mulți avocați și alți profesioniști ai dreptului au citit și s-au crucit…

E momentul unui mic bilanț, nu numai pentru juriști, ci și pentru cetățeanul neinstruit în drept, mireanul care ar trebui să afle ce a pierdut prin această hotărâre.

S-a tot comentat, în ultima săptămână, despre calitatea de moștenitor a Prințului Paul, că o avea, că n-o avea, și ce a reținut ÎCCJ pe subiect.

Foarte pe scurt, de avut, o avea. Întâi, o avea pentru că tatăl lui era fiul fostului rege Carol al II-lea. Doi, o avea pentru că tatăl lui a fost recunoscut ca fiu și moștenitor al lui Carol al II-lea încă din 1955, la Lisabona. Trei, o avea pentru că hotărârea de la Lisabona s-a recunoscut și la noi, prin decizie dată tot de ÎCCJ, în 2012. Și patru – punctul central al micului bilanț de față – o avea pentru că avea certificate de stare civilă, inclusiv certificatul de naștere al tatălui, ca s-o dovedească.

Revenind puțin la punctul trei, ce a zis instanța penală, în înțelepciunea ei, este că această hotărâre de recunoaștere din 2012 nu se pune, pentru că a fost dată după ce Prințul Paul s-a apucat să depună cereri, inclusiv prin avocatul Robert Roșu, pentru a-și recupera niște proprietăți.

Greșit.

Hotărârile judecătorești date în materie de stare civilă și filiație au efecte retroactive. Nu trebuie să fii jurist ca să pricepi de ce: indiferent cum a fost bunicul tău, nu devii fiul tatălui tău abia când te recunoaște o instanță, ci de la început, de la facere.

Ceea ce se relatează despre prinții care se însoară cu fete din popor și sunt primiți acasă cu brațele deschise este, desigur, o poveste. Dar asta nu ne privește pe noi, ca democrați și foști proletari ce ne aflăm; de fapt, nici casele regale nu prea mai au loc de întors, de când anumite evenimente istorice, destul de importante, au egalizat scorul și trebuie să se supună și ele dreptului republican…

Cum spuneam, hotărârile privitoare la filiație au efect retroactiv, pentru că, altfel, ar însemna că Prințul Paul a umblat prin lume mai toată viața lui fără mamă, fără tată și, mai ales, fără bunici. Sau s-a născut abia în 2012 direct așa, republican și căsătorit cu Doamna Lia.

Ar mai fi de zis că hotărârea aceea de la Lisabona nu avea cum să nu fie recunoscută în România; hotărârile privitoare la stare civilă și filiație sunt admise automat, de regulă, și, în orice caz, recunoașterea lor este doar o formalitate.

Al doilea motiv pentru care ÎCCJ greșește spunând că Prințul Paul nu făcea dovada că e nepot de rege și că avocatul Robert Roșu știa că-i mincinos (și, prin urmare, trebuie aruncat în pușcărie) este prezența certificatului.

Tatăl Prințului Paul, Carol Mircea Grigore, avea certificat de naștere emis în România în 2004, în care, la rubrica părinți, figurau, ei bine, chiar părinții: Carol al II-lea și o doamnă pe nume Zizi Lambrino. Prințul, la rândul lui, avea certificat că e fiul lui Carol Mircea Grigore. Altfel spus, din prinț în prinț, chiar și înainte de recunoașterea locală a hotărârii de la Lisabona, Prințul Paul avea cu ce să-și dovedească filiația, prin tată, din marele bunic.

Ce scrie într-un certificat de naștere este prezumat adevărat, prin lege: „Actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească” (Art. 14 din Legea 119/1996). Că știe sau nu articolul de lege, toată lumea cunoaște că așa e. Toată lumea, mai puțin niște judecători de la Înalta Curte.

Așadar, începând cu 2004, cu doi ani înainte de a-și pune dosarul pe masa lui Robert Roșu, ca avocat, Paul era prezumat, prin lege, fiu de prinț (deci prinț) și nepot de rege, și toată lumea a trebuit să îi respecte calitatea, că avea omul document la mână. S-a dus Paul cu certificatul pe la autorități, l-a prezentat la avocat – toată lumea a spus, pe bună dreptate: da, e prinț.

Și-acum, stupoare: în decizia de condamnare, ÎCCJ nu menționează nici măcar o dată acest certificat! Nu îl menționează nici măcar ca să ne spună după aceea că îl ignoră, că nu e bun, că era „greșit”, că Robert Roșu știa că e „greșit”, așa cum face cu hotărâri judecătorești definitive.

Acest certificat există și azi, e perfect valabil, nu l-a atacat nimeni, nu l-a anulat nimeni, n-a fost târât nimeni pe la procurori să spună că regretă profund că l-a emis… Era atunci și este și azi un certificat de naștere perfect valabil.

Înalta Curte îl ignoră. În 700 de pagini pe care s-a chinuit să le producă, încălcând chiar și termenul legal de motivare, nu a găsit o pagină, un colț de paragraf în care să zică: totuși, omul avea certificat, poate că bietul avocat l-o fi luat de bun, potrivit prezumției legale (de fapt, era obligat s-o facă). Să fie din timiditate? Din necunoaștere? Sau poate, dimpotrivă, știind toate acestea, Înalta Curte a eliminat certificatul din orice analiză ca să nu mai complice situația și să creeze vreo impresie că avocatul Robert Roșu ar fi nevinovat.

Și-atunci, vin și întreb: ce-am avut și ce-am pierdut, urmare a deciziei date de Înalta Curte în cazul lui Robert Roșu? Păi, printre altele, certificatele de naștere. Cei mai mulți dintre noi uită prin ce sertar le-au pus, acum putem uita definitiv de ele, căci nu mai sunt bune de nimic.

Începând cu 7 aprilie 2021, dacă te duci la instanță sau la o autoritate ca să îți ceri un drept și vrei să prezinți un certificat de naștere (de regulă se cere), ca să arăți că terenul cu pricina ar trebui să fie al tău, sau vrei să-ți depui hârtiile pentru buletin: renunță.

Certificatul de naștere nu dovedește absolut nimic. Dimpotrivă, „din economia” deciziei Înaltei Curți rezultă că autoritatea căreia i te adresezi trebuie, activ, să îl ignore, ți-l aruncă în față, practic!

Autoritatea trebuie să verifice ea, direct, prin propriile simțuri, de la Ana la Caiafa, cine ești tu, de fapt. (Propun, de lege ferenda, să se cheme „cercetare ontologică”). Se duce în sat, întreabă pe-acolo, prin vecini. La scara blocului, dacă ești din municipiu; în anumite situații, cercetează mai multe cartiere. Face teste ADN la toți potențialii suspecți, că nu se știe niciodată ce-i în inima omului. Angajează un medium să ia legătura pe lumea cealaltă cu bunicii, să-i întrebe – domnu’ cutare – sau tataie – sunteți sigur, aud că doamna mai pleca pe la oraș.

Ne oprim, că e limpede.

Vom reveni curând cu alt element de bilanț: ce-am avut și ce-am pierdut? Ei bine, dreptul de a ne cere dreptatea prin instanțe, apelând la ajutorul unui avocat.

 

 

Trimite mai departe

Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor.

Sunt de acord